101 avorturi regretate

M.E.

Doar Bunul Dumnezeu poate ști de câte vieți de copilași voi fi răspunzătoare

26 oct 2019

Fiicele mele au devenit punctul central al vieții. Uneori la cea mică, văd în ochii ei o privire rece, tăioasă și oarecum străină. Părintele Arsenie Boca îi spunea unei mame că pruncul născut după o serie de avorturi, fără să conștientizeze, își va privi toată viața mama ca fiind ucigașa fraților săi.

Dragii mei prieteni necunoscuți,

Mi-a trebuit mult curaj să-mi adun gândurile și să le aștern înaintea dumneavoastră. Aceasta nu din pricina unui sentiment de rușine, ci mai ales din nepriceperea exprimării mele și a tumultului de sentimente ce-mi inundă sufletul, ori de câte ori îmi aduc aminte de răul pe care l-am făcut. Mărturisirea făcută cu zdrobire de inimă, în fața lui Dumnezeu, îmi dă nădejde, deși „fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Iată, acum a venit clipa unei altfel de mărturisiri, pe care o fac în nădejdea că cineva se va folosi și poate se va naște o viață nouă.

Eram foarte tânără, aveam 15 ani, a fost dragoste la prima vedere, dar cu foarte puține șanse de izbândă, întrucât el era mai mare decât mine cu 17 ani. Era necăsătorit, frumos, politicos și cu mult bun simț, ceea ce tinerilor din generația mea le cam lipsea. Pe deasupra avea un serviciu bun și stabil, oferind și prin aceasta o garanție a seriozității sale. A fost o dragoste interzisă de părinții mei. Am dus împreună cu greu această relație, cu suișuri și coborâșuri, am fost de multe ori pe punctul de a ne despărți, din cauza presiunilor existente, dar mereu ne-am regăsit unul pe altul.

Doi ani a fost o prietenie mai mult ascunsă, dar curată. Eu am terminat treapta întâi la zi, m-am înscris apoi la liceul seral și m-am angajat, aveam17 ani. Niciodată nu s-a pus problema să nu-mi continui studiile, numai că acum, fiind oarecum independentă, în urma mai multor insistențe, am cedat ispitei sau mai bine zis „ispititorului meu drag”. N-au trecut decât două luni și, cu toate „precauțiile”, iată-mă, la 17 ani, însărcinată.

Ceea ce ar fi trebuit să fie o bucurie pentru amândoi, din păcate a fost un factor de stres în plus. Împreună ne gândeam să-mi termin mai întâi școala, să-mi iau „majoratul” și astfel să închid, cu mândrie, gura lumii și a părinților mei. Bineînțeles că ne doream un copil, mai ales că fiecare eram singuri la părinți, dar nu acesta era momentul potrivit.

La îndemnul unui sfat „binevoitor”, disperată, având în vedere vârsta mea și faptul că era perioadă comunistă, am început să acționez singură prin tot felul de metode. Au trecut astfel două luni. Am contactat apoi un prieten medic care ne-a „ajutat” cu un tratament pe bază de chinină. Copilașul acesta mă iubea mai mult decât îl iubeam eu și nu voia să se despartă de mine.

Pe la trei luni și jumătate am încetat orice acțiune și am făcut împreună ceea ce trebuia să facem de la început: să ne asumăm această situație. Le-am spus părinților noștri și, după un scandal monstru și multă supărare, am fixat dat căsătoriei. Creștea în mine, în fiecare zi, bucuria de a fi mamă și de a fi împreună cu omul iubit, dar în același timp, creștea și spaima că în urma atâtor intervenții nereușite voi naște un copil bolnav.

Cu mila lui Dumnezeu, acest lucru nu s-a întâmplat și am adus pe lume o fetiță sănătoasă, care a devenit apoi bucuria noastră, a tuturor. Dar ce spun eu bucurie? Dar de la Dumnezeu! De mică a fost înzestrată cu multă sensibilitate, cu multă iubire, iar, pe măsură ce a crescut, a devenit și credincioasă, din păcate nu datorită unei educații creștine pe care să i-aș fi dat eu.

Pot spune cu cea mai mare sinceritate și recunoștință că datorită ei am intrat cu adevărat în Biserică. Fiind liceană și apoi studentă, mereu îmi aducea cărți duhovnicești și-mi spunea: „Uite, Mami, câte nu am știut noi”, „Uite cât e de important”. Prin acest copil viața mea s-a schimbat.

Mă întorc puțin în timp pentru că mai am multe de mărturisit. După nașterea fiicei mele, sufletul mi-a fost invadat de bucurie. Mi-aș mai fi dorit copii, tânjeam după o sarcină în care să mă bucur și eu deplin, din prima clipă, ca și alte femei. Soțul meu însă se împotrivea, spunându-mi că e suficient un copil, că e greu etc (noi am locuit mereu singuri). Suferind de o lașitate cruntă și de un egoism fără margini, de câte ori aveam o mică „întârziere”, acționam din nou, singură, printr-o altă metodă, mai „eficientă”.

În aceste condiții, doar Bunul Dumnezeu poate ști de câte vieți de copilași voi fi răspunzătoare. O sarcină știu sigur că am mai avut, deoarece în urma declanșării unei hemoragii puternice, am fost nevoită să merg la spital, unde un medic, văzându-mă în ce hal sunt și cât de tânără, mi-a acordat ajutor fără să-mi ceară prea multe explicații. Trecând printr-o astfel de încercare, mi-am spus în sinea mea că nu voi mai face niciodată astfel de lucruri.

Dorința de a mai avea un copil s-a înfipt și mai adânc în sufletul meu. O perioadă nu am rămas însărcinată, deși îmi doream foarte mult acest lucru. La rugăciune nu apelam, deoarece nu-i cunoșteam importanța, iar pentru mine Dumnezeu era undeva foarte departe. Nu-L negam, dar nici nu-L căutam. Am născut apoi a doua fetiță, pe care am iubit-o la fel de mult ca și pe surioara ei. Pentru mine, fetele au devenit punctul central al vieții.

Revin în prezent. Viața noastră decurge normal. Sunt împreună cu aceeași primă iubire de aproape patru decenii. Fiica mea cea mare, cea care „nu ar fi trebuit să fie”, acum e la casa ei, e preoteasă și Dumnezeu a binecuvântat-o cu o familie frumoasă, iar eu Îi mulțumesc Lui tot timpul pentru că i-a păzit viața.

Față de ea mă simt vinovată. Ei i-am spus povestea, mi-am cerut mereu iertare pentru puțina mea iubire de atunci și pentru tot răul pe care i l-am făcut. Iertătoare din fire, ea mă mângâie pe mine, încercând parcă să-mi șteargă din suflet ceea ce pentru mine rămâne de neșters.

O iubesc la fel de mult și pe sora ei, și ea e bucuria mea, dar uneori văd în ochii ei o privire rece, tăioasă și oarecum străină. Îmi aduc aminte de o învățătură a părintelui Arsenie Boca. El îi spunea unei mame că pruncul născut după o serie de avorturi, fără să conștientizeze, își va privi toată viața mama ca fiind ucigașa fraților săi. Involuntar va ști că în acel cuibușor din care a primit viață și a crescut s-au petrecut crime.

Despre mine ce să vă spun acum la final? De aproape douăzeci de ani viața mea s-a schimbat radical. M-am lipit și caut să mă lipesc tot mai mult de Dumnezeu și de Biserica Lui și-L rog mereu să mă ierte și să se îndure de tot neamul ce va veni după mine și ultimul ucigaș de copii să fiu eu. Mă uit mereu la mâna mea dreaptă, mâna cu care mă însemnez cu Sfânta Cruce, plâng cu veșnică aducere aminte și mă întreb dacă după moarte va putrezi...

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.