101 avorturi regretate

Larisa G., Piatra Neamț

Nu cred că există femeie care să fi avortat și să-i pară bine...

07 feb 2016

Acum 10 ani luptase cu încercări mai grele să salveze o viața, acum a pierdut două. Una voit, alta fără voia ei.
Nu cred că există femeie care să fi avortat și să-i pară bine... Sper ca totuși să se conștientizeze pe viitor că până și câteva „celule” grămadă în uter, care n-au depășit 8 săptămâni, sunt tot un copil. Cu drept la viață...

Am să spun povestea unei prietene, pentru că eu consider că e o lecție, pentru multe femei, deși e cutremurătoare și pare ireală. O cheamă Ionela. E și ea la muncă în Germania, în același oraș cu mine – Viersen. De loc, e din Mureș. Ea are deja ani buni de experiență aici...
Acum 10 ani a divorțat de soțul ei cu care a fost căsătorită 4 ani de zile. O bătea și-o chinuia ca pe-un animal. De fapt, ce zic!? Și un animal era tratat mai bine... Ea a ales să se despartă de el pentru că era în luna a doua de sarcină. El o obliga să facă avort și ea n-a fost de acord, așa că a decis să îl părăsească.
A născut fetița și a crescut-o cu ajutorul mamei ei. Îi era foarte greu pentru că n-avea sprijinul material să se descurce cu tot ce avea nevoie pentru a-i oferi strictul necesar. Așa că a apucat calea străinătății... A tras și cu dinții să trimită ceva bani acasă.
În februarie 2015, s-a îndrăgostit de un bărbat căsătorit. Au avut o relație. El pretindea că n-are nici o tangență cu soția lui, a dus-o în patul lui și a lăsat-o gravidă – cum obișnuim noi să zicem, prin decembrie a constatat asta.
Când i-a povestit despre sarcină, el i-a cerut să facă avort că, de nu, o părăsește. Așa se face că prin ianuarie, anul acesta, 2016, mă suna disperată să-i dau datele de contact ale medicului la care mergeam eu la control de când am aflat că sunt însărcinată, spunându-mi despre ceea ce intenționează să facă. Spunea că-l iubește pe „prietenul” ei – nici n-am idee ce „statut” consideră el că are față ea – și că nu vrea să rămână singură. Am încercat să o conving să renunțe la ideea de crimă – pentru că, atunci când faci avort, iei viața cuiva fără apărare –, dar n-a vrut să asculte.
Medicul care mi-a făcut mie control nu se ocupa cu avortul, era chiar împotriva lui, cu toate că mie îmi sugerase să merg să „scot” copilul despre care el presupunea că-mi pune viața în pericol. Avea cabinet particular. Atunci nu am vrut și până la urmă am născut și am fost sănătoasă, deși cu pericole mari. Ionela a încercat și-n alte părți să obțină confirmarea pentru o programare, până și la spitalul la care am născut eu, Helios Klinikum Krefeld. În câteva spitale au refuzat-o pentru că nu avea ceva acte în regulă, în altele pentru că nu erau locuri... Dar a continuat să caute.
A găsit un medic dispus să îi facă avort, la o clinică situată la 50 de km de locul unde lucrăm noi… Însă întâmpina altfel de piedici, să spunem așa: ori nu-i dădeau voie de la muncă, ori pierdea trenul, ori n-avea bani. Țin să cred că erau semne destul de clare, că nu trebuie făcut acel lucru, însă ea tot insista. Voia să o ajut, dar eu nu am vrut să mă bag în așa ceva, mai ales că mai aveam câteva zile și nășteam. Pe la sfârșitul lunii, în 26 ianuarie 2016, m-a sunat plângând. Avortase.
Mi-era milă de ea. Nu aveam cum s-o consolez. Eu mă bucuram de fetița mea din brațe, ea plângea amar pentru că devenise mama unui copil mort. Mi-a zis că a folosit banii pe care îi împrumutase de la mine. I-am spus că nu-i mai vreau înapoi.
O oră mai târziu, a sunat iar. A primit un telefon șocant de acasă. Fetița ei, de 9 ani, fusese lovită de o mașină pe când se plimba cu bicicleta și murise pe loc. Doi copii pierduți în aceeași zi. La interval de doar o oră. Mama a doi copii morți.
Mă gândesc mereu că poate dacă nu făcea avort nici prima ei fetiță nu murea în acel accident. E greu de acceptat cum un copil moare în accident, ne întrebăm mereu de ce Dumnezeu îngăduie așa ceva. De fapt, ne aducem aminte de El doar atunci când ne credem în măsură să-I cerem ceva, mai ales socoteală pentru ceea ce se întâmplă tot din vina noastră. Nu știu de ce a îngăduit acum, dar poate că unul dintre efecte a fost că Ionela și-a dat seama ce însemna avortul pe care îl făcuse: pierdere unei vieți, viața celui de-al doilea copil al ei, așa cum și accidentul însemnase pierderea unei vieți, viața primul ei copil. Nu cred că va mai face vreodată avort.
Și mă mai gândesc că dacă nu făcea avort, măcar avea al doilea copil.
Nu știu pe pielea mea prin ce trece acum. Nu mă pot pune în pielea ei, însă pierderile suferite n-au preț. Nici bărbatul acela nu o mai vrea. Nici nu cred că a vrut vreodată ceva serios de la ea. Dar, așa suntem noi, femeile... Ne îndrăgostim și credem în orice cuvânt mieros și mai apoi tot noi suferim.
Acum 10 ani luptase cu încercări mai grele să salveze o viața, acum a pierdut două. Una voit, alta fără voia ei.
Nu cred că există femeie care să fi avortat și să-i pară bine... Sper ca totuși să se conștientizeze pe viitor că până și câteva „celule” grămadă în uter, care n-au depășit 8 săptămâni, sunt tot un copil. Cu drept la viață...

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.